Cand aveam vreo noua-zece ani si cartierul meu era scormonit de uriasele buldozere galbene, colindam cu prietenii mei maruntaiele cenusii ale stradutelor, strabatute de conducte acoperite cu vata de sticla pe care le calaream pana la orele tarzii ale inserarii. La vremea aceea, nici macar blocurile de patru etaje de vizavi nu se construisera inca si, pe locul lor, odihneau macarale si schelete de beton, de pe care faceam intreceri  cine poate sa sara mai de sus. Nu mai spun ca de parcari nici nu era vorba si, cum masinile erau putine, jucam fotbal pe unde voiam noi, nu ca astia mici de-acum care stau toata ziua in casa, findca nu mai gasesc, sraracii, nici-un spatiu ca lumea de joaca. Pe atunci, aveam un teren mare de fotbal, cu o poarta desenata cu caramida pe « blocul lui Belgianu’ » (era belgian pe bune si avea un Renault 25 negru) si cu cealalta poarta facuta din pietroaie grele aduse de pe santier. Poarta asta provoca mereu cate-o cearta intre noi, caci, neavand bare, lasa mereu loc de discutii daca fusese gol sau nu. Aveam la blocul F nu-mai-stiu-cat si un teren de « frunza », ca ne alergam in jurul terenului atat de tare, incat mereu ma certa mama fiindcaca veneam cu puloverele si tricourile rupte in iuresul jocului. Mai jucam si « noua caramizi », fugarindu-ne cu mingea cateva strazi spre gara, pana la baba de la care luau parintii nostri lapte, dar nu mai mult, caci altfel ajungeam la gradinita, unde era paznic un bosorog care ne batuse, odata, rau de tot cand ne-a prins la furat de corcoduse. Distractie mare era si impuscatea cu cornete, pe care le faceam din jumatatile de foi ale caietelor folosite, de ramanea albastri la gura de cerneala, si le suflam prin tevile sterpelite din rezerva mamelor pentru suflat in varza. Mai era si pititea, « leapsa pe animale », « ce-ai mancat ? », « flori fete sau baieti » si jocul ala cu un cerc care reprezenta globul iar noi ne imparteam statele lumii in forma de sectoare si apoi le disputam tragand cu mingea unul in altul. Eram la bloc numai baieti unul si unul : Alin de la doi, caruia – nu stiu de ce – ii spuneau toti « Basina », Ginel, care, dandu-se cu fundul pe balustrada lucioasa de plastic cazuse in cap si ramasese balbait, « Chilot », care se supara daca ii spuneam asa si il chema pe Adi, frate-sau mai maresa ne bata, « Strambu », care in afara de fotbal nu stia nimic, « Gurita », care o vrajise pe fata lu Belgianu’, Creierul, care-si primise porecla fiindca nu stia dribleze si Robotelul caruia i se zicea astfel fiindca invata bine la scoala.

Cu ei pierdeam vremea in fiecare zi, dupa ce ieseam la pranz de la scoala, iar, cand era vacanta de vara, ne strangeam de la primele ore ale diminetii, mai ales ca atunci aveam parte de o distractie speciala. Cand lumea se ducea dimineata la serviciu, noi ne asezam in canal, sub puntile de fier ce legau trotuarele scobite si ne zgaiam prin gratar pe sub fustele femeilor. Atunci am vazut pentru prima oara cum arata niste chiloti de dama si erau chiloti adevarati, nu slipi de baie cum purtau femeile la mare. Aia pe care-i vedeam noi eau erau albi de bumbac si abia se ghiceau printre grilajul de fier si cutele rochilor, nu ca aia colorati de baie, care straluceau in lumina soarelui si aratau ca o uniforma ceva mai sumara. Cei care se plimbau pe deasupra noastra erau misteriosi si aduceau cu ei promisiunea unor secrete ce depaseau experienta noastra de copii hraniti cu povestirile auzite pe la baietii mai mari. Tot atunci am vazut intr-o seara, pentru intaia data in viata, o deschizatura de femeie, atunci cand a trecut maica-sa lui Bogdan Motanu’, o doamna putin plinuta si rumena in obraji, dar frumoasa foc, de se uitau toti tatii nostri si-si dadeau coate la sedinta de la asociatie cand trecea ea pe-acolo. Traversase podul cu galeata de gunoi si era imbracata intr-o rochie de casa, scurta pana la genunchi, ca se vedea totul pe sub ea, chit ca era seara. Si acum am ramas in minte cu imaginea vulvei acoperite de puful negru de par, ce nu reusea sa ascunda alcatuirea ciudata a ravnitei despicaturi. Si pe bune ca era ciudata, caci, atunci cand le-am zis colegilor de scoala ca « pizda e taiata-n doua » au ras de mine, si mi-au zis ca asa au doar fetitele, nu femeile, care sunt strapunse in smocul de floci, nu intre picioare.

Cica tot fara chiloti pe ea a trecut podul si Corina, nepoata unor pensionari din bloc cu Strambu. Era o bruneta frumoasa cu ochii putin alungiti, de-asta baietii mai mari ii ziceau Japoneza. Ea era mai mare ca noi si tocmai ce intrase la liceu in vara aceea cand se facuse mai frumoasa si mai enigmatica decat toate fetele pe care le vazusem noi pe la bloc. Cand a trecut grilajul era de mana cu prietenul ei, un ochelarist speriat de bombe din alt cartier, (nimeni nu intelege cum o papusa ca Japoneza putea sa umble cu sfrijitul ala chior), iar noi ne-am inghesuit toti sub grilaj sa ne holbam pe sub fusta. Ce-i drept, nu prea s-a vazut nimic, ca avea o fusta foarte stramta pe ea, dar Strambu si Chilot au inceput sa chicoteasca si sa zbiere ca i-au vazut pizda, dar in afara de ei, care erau cei mai laudarosi de la bloc, nimeni nu a vazut ceva. Dupa un timp, se imprastiase vorba pe la toate blocurile ca Japoneza umbla fara chiloti asa ca am inceput si noi sa zicem ca am vazut-o, incat de la un timp ajunseseram sa credem pe bune. Eu unul devenisem atat de convins de lucrul asta, incat si la scoala le povestean despre Corina Japoneza, dar acum nu mai mentionam nimic despre crapatura. Dar cat de convins eram eu ca vazusem comoara Japonezei, in noptile cand ma trimitea mama la culcare, tot la maica-sa lui Motanu imi ramasese mie gandul si la imaginea acelei taieturi pufoase dintr-o seara minunata de vara.

=================================

Foto:Zapoljarnyi, urban heating via ja4ka4ma’s photostream